În ultimele zile, a apărut o frenezie de discuții stârnite de declarația unui politician, despre nevoia de a renunța sau nu la scutirea de la plata impozitului pe venit a programatorilor. Cred că discutăm despre lucrurile greșite, la momentul greșit și în modalitatea eronată. Explic de ce, cu două povești scurte și o concluzie.

2 povești scurte

Acum vreo 10 ani, patronul unui magazin online relativ mic, dar de mare succes și profitabil m-a anunțat la finalul unei conferințe GPeC că pleacă din țară. Vinde tot – magazin, afacere (inclusiv cu dezvoltarea de alte magazine), casă – și pleacă cu nevastă, copil și bagaje pe un continent departe de România. Nu mai putea de stat.

Acum 7 zile, la GPeC Summit 2019, patronul unui alt magazin online relativ mic, dar de mare succes și profitabil, m-a anunțat că pleacă din țară. Încearcă să externalizeze tot ce poate (și dacă nu mai merge magazinul, îl va închide)  și pleacă cu nevastă, copil și bagaje într-o țară ploioasă din vestul Europei. Nu mai putea de stat.

1 întrebare

De ce oare ai da cu piciorul unei surse de venit în creștere și unei cariere de antreprenoriat de succes? I-am întrebat și pe ei, și pe alții, m-am chestionat pe mine și o să mă chestionez probabil multă vreme. Cert e că nu era legat nici de situația financiară, nici de existența unui impozit pentru programatori, nici de un partid politic anume și nici de o situație familială particulară. Singurul element diferențiator ar putea fi că au copii.

1 concluzie interimară

Cred că de vină este statul. Nu “statul paralel” (care e doar în mintea unor habotnici), ci statul inapt. Statul, adică ăla care trebuie să facă lucrurile fără mari frecușuri, adică un viitor predictibil și bun pentru copiii noștri – creșe, grădinițe, școli, parcuri, transport în comun, parcări, autostrăzi, impozite plătite ușor, certificate fiscale sau judiciare obținute online și, evident, #fărășpagă.

Pentru că, chiar dacă renunțăm la scutirea aia, banii merg la statul inapt, care nu știe și nu poate să facă nimic util pentru cetățeni.

Deci scutirea de la impozit nu este lucrul despre care trebuie să discutăm acum, ci despre cum facem un sistem care să funcționeze. Adică un stat apt, nu inapt. Adică despre un plan (că peste noapte nu se poate) ca să avem, peste 15-20 ani, un viitor predictibil și bun pentru copiii noștri – creșe, grădinițe, școli, parcuri, transport în comun, parcări, autostrăzi, impozite plătite ușor, certificate fiscale sau judiciare obținute online și, evident, #fărășpagă.

Care e planul ăsta? Nu doar că nu există, ci nimeni nu îl are, nu îl propune și nu îl discută.

Și totuși, vreau să discut despre scutirea de impozit!

Și, dacă totuși vrei să atingi și subiectul ăsta, atunci, ca un politician respectabil și predictibil, o faci folosind ceea ce așteptăm cu toții, deși sună a jargon: “politici publice predictibile”.

Adică, explicat concret:

• În primele 6 luni faci un studiu de impact și fezabilitate în care vin niște specialiști și analizează, pe date, nu pe vorbe, ce înseamnă în practică – numărul de persoane care vor fi afectate, câte business-uri, ce sume vor fi câștigate, unde vor merge sumele alea, care este impactul macro-economic, dacă se poate înlocui cu altceva. Studiul se încheie cu minimum 3 opțiuni de politici publice, pe care decidentul politic le poate lua în discuție.
• În următoarele 6 luni, faci consultare publică și asta nu înseamnă să arunci un document pe un site și să pui o adresă de e-mail unde nu răspunde nimeni, eventual și în orașele care ar putea fi cele mai afectate și așa vezi care este pulsul societății, ce n-au înțeles bine specialiștii ăia etc.
• După care, într-un an, iei decizia și, dacă trebuie schimbat ceva, faci legea care trebuie avizată de toate ministerele și apoi adoptată de Parlament. Iar în lege menționezi să intre în vigoare în 12-18 luni, să aibă antreprenorii timp să se adapteze (sau să plece din țară, după caz).
• După 3 ani și 6 luni de la ideea inițială, abia ajungem în momentul în care putem spune că va intra în vigoare o astfel de măsură.

Abia asta ar fi diferența între o declarație politică pe genunchi și o politică publică predictibilă și responsabilă. Și o parte din discuția care ne interesează. Un viitor cu un stat apt.